Ce senzaţie paradoxală să te trezeşti singur într-un oraş în care ai ajuns pentru prima dată, dintr-o ţară străină, care nu se numeşte Românica. Să nu ştii pe nimeni acolo, să fi pregătit de toamnă şi tu să fi dat peste iarnă în toată regula şi să-ţi dai seama că în cazul unei probleme nu ai de fapt pe cine suna acolo. Bine, aveam la mine numărul de telefon de la Ambasada României la Sarajevo, dar la cum am aflat că răspund cei de la ambasade la solicitările românilor, opţiunea era pe ultimul loc. Singurele date de contact pe care le aveam erau de la organizatorii expoziţiei la care urma să particip, o adresă şi numele unei persoane pe care nu o mai văzusem niciodată.
Prima mea impresie la Sarajevo a fost că am ajuns în munţi. Lucru logic de altfel, pentru că dacă oraşul era la altitudinea Bărăganului, probabil că nu se organiza acolo Olimpiada de Iarnă din 1984. Am verificat ulterior la cel mai bun prieten al omului, Gugăl, şi am aflat că Sarajevo se situează la aceeaşi înălţime cu Braşovul, 5-600 de metri. Este foarte cool să ai capitala în munţi, dacă vrei să schiezi într-o zi, pleci mai devreme de la serviciu şi faci o tură pe pârtia olimpică. Situat într-o depresiune, înconjurat de munţi, Sarajevo te întâmpină cu un plăcut miros de lemn ars, ca iarna la noi în zonele cu case vechi, semn că oraşul este încălzit cu lemne, ca pe vremuri. Exact ca la munte la noi, totul aminteşte de iarnă: frig pătrunzător seara, ceaţă în fiecare dimineaţă şi zăpadă pe jos.
Vedere spre munţi, din zona semi-centrală a oraşului. Clădirile în Sarajevo sunt mai înalte, datorită riscului seismic scăzut (fotografie realizată din Hotelul Holiday Inn)
Stradă în trepte, spre zona înaltă a oraşului.
Se construieşte şi în Sarajevo, dar mai puţin ca în Bucureşti.
Dar să revenim la momentul aterizării în Bosnia Herţegovina. Continuă lectura