Străin in Sarajevo (Bosnia Herţegovina – partea 2)

Ce senzaţie paradoxală să te trezeşti singur într-un oraş în care ai ajuns pentru prima dată, dintr-o ţară străină, care nu se numeşte Românica. Să nu ştii pe nimeni acolo, să fi pregătit de toamnă şi tu să fi dat peste iarnă în toată regula şi să-ţi dai seama că în cazul unei probleme nu ai de fapt pe cine suna acolo. Bine, aveam la mine numărul de telefon de la Ambasada României la Sarajevo, dar la cum am aflat că răspund cei de la ambasade la solicitările românilor, opţiunea era pe ultimul loc. Singurele date de contact pe care le aveam erau de la organizatorii expoziţiei la care urma să particip, o adresă şi numele unei persoane pe care nu o mai văzusem niciodată.

Prima mea impresie la Sarajevo a fost că am ajuns în munţi. Lucru logic de altfel, pentru că dacă oraşul era la altitudinea Bărăganului, probabil că nu se organiza acolo Olimpiada de Iarnă din 1984. Am verificat ulterior la cel mai bun prieten al omului, Gugăl, şi am aflat că Sarajevo se situează la aceeaşi înălţime cu Braşovul, 5-600 de metri. Este foarte cool să ai capitala în munţi, dacă vrei să schiezi într-o zi, pleci mai devreme de la serviciu şi faci o tură pe pârtia olimpică. Situat într-o depresiune, înconjurat de munţi, Sarajevo te întâmpină cu un plăcut miros de lemn ars, ca iarna la noi în zonele cu case vechi, semn că oraşul este încălzit cu lemne, ca pe vremuri. Exact ca la munte la noi, totul aminteşte de iarnă: frig pătrunzător seara, ceaţă în fiecare dimineaţă şi zăpadă pe jos.

Vedere spre munţi, din zona semi-centrală a oraşului. Clădirile în Sarajevo sunt mai înalte, datorită riscului seismic scăzut (fotografie realizată din Hotelul Holiday Inn)

Stradă în trepte, spre zona înaltă a oraşului.

Se construieşte şi în Sarajevo, dar mai puţin ca în Bucureşti.

Dar să revenim la momentul aterizării în Bosnia Herţegovina. Willie, irlandezul vorbăreţ din episodul precedent, îmi spusese în avion ca nu trebuie să-mi fac griji cu taxiurile la aeroport, pentru că nu există „piraţi auto” în BiH. Venit din jungla din România, nu l-am crezut şi am încercat să fiu cât mai precaut. La ieşirea din aeroport m-a pescuit un individ care a pretins că are taxi oficial şi m-a întrebat unde merg. I-am spus numele hotelului, Holiday Inn, şi a zis că mă duce. Nu am acceptat până nu am discutat despre preţ – 10 euro, tarif standard şi nenegociabil, dar şi despre chitanţă, esenţială pentru mine ca să decontez cheltuielile. I-am explicat foarte clar că mai mult de 10 euro nu o să-i dau dacă începe să facă figuri. Bine, dacă scotea un pistol, probabil că aş fi acceptat să-i mai dau ceva. Când am intrat în maşină – surpriză! – în dreapta şoferului şi lângă mine pe bancheta din spate mai stăteau două persoane, cu aspect de oameni de afaceri, veniţi pentru întâlniri în Bosnia. Înainte să plece maşina am intrat în vorbă cu individul de lângă mine, ca să aflu ce se întâmplă. Am aflat că era italian şi mergea la acelaşi hotel. Deci de asta întrebase şoferul de taxi unde vreau să merg, pentru că organiza o mică excursie de grup. Decât să jecmănească o singură persoană de 30 de euro pentru 12-14 kilometri, mai bine lua frumos şi elegant de la mai mulţi câte 10 euro. Metoda presupune să ai „papagal” şi să ştii să abordezi şi să convingi oamenii. A fost haios italianul, care până să înţeleagă despre ce e vorba stătea pe mobil cu cineva din Italia, dând detalii despre faptul că este cu „doi stranierii” într-o maşină în Sarajevo. Am aflat mai târziu că lucra la Ministerul Comunicaţilor din Italia şi venise în BiH pentru un program de armonizare legislativă (twinning) cu guvernul local. Cu exact acelaşi motiv fusese şi în România, să ne înveţe cum e cu acquis-ul comunitar. Bună viaţa asta de expert guvernamental, te plimbi peste tot, îţi înveţi vecinii mai sălbatici din est cum e cu Uniunea Europeană şi eşti şi bine plătit. Într-un exces de patriotism şi eu i-am servit-o: la întrebarea cum e viaţa în România, i-am spus că foarte bună pentru că toţi hoţii şi infractorii în libertate au plecat în Italia. Moment în care i-a picat faţa.

Blocuri de tip comunist, la intrarea în Sarajevo dinspre aeroport.

Vechi şi nou în Sarajevo, sau amestecarea stilurilor şi epocilor arhitectonice.

Stradă pietonală.

Primul bosniac pe care l-am întâlnit, taximetristul, mi-a lăsat o impresie deosebită. Şofer cu o experienţă de 25 de ani, vizitase Europa de mai multe ori, fusese în Timişoara şi Arad pe vremea lui Ceauşescu, vorbea fluent engleza. Mi-a lăsat şi numărul de telefon şi am să-l sun dacă voi avea nevoie data viitoare când mai merg în BiH. Cine îl vrea, poate să mi-l ceara! Taximetristul ştia că blocuri comuniste ca în Sarajevo găseşti peste tot în Europa de Est, le văzuse şi la noi. Dacă în perioada Ceauşescu fusese şocat de sărăcia din România faţă de fosta Republică Iugoslavia, acum recunoştea şi el că din cauza războiului bosniac le-am luat-o înainte. Dar cum treci de periferie, deja descoperi clădiri mult mai frumoase ca la noi. Stilul este foarte eclectic, simbolizat de amestecul de moschei şi biserici catolice şi ortodoxe. Am întrebat un localnic cum percep ei clădirile de acolo şi mi-a spus că reprezintă stil preluat din perioada austro-ungară. Cu toate acestea, arhitectura diferă mult de cea din Transilvania, fostă parte a imperiului austro-ungar. La Braşov, Sibiu sau Oradea nu am văzut clădiri ca în Sarajevo.

Pod peste râul Miljacka, în zona centrală a oraşului. Acest râu străbate Sarajevo de la un capăt la celălalt, aşa că este foarte greu să te rătăceşti. Hotelul meu, Holiday Inn, se află situat aproape de unul din maluri, la fel ca toate lucrurile importante din oraş.

Hotelul Holiday Inn nu poate fi decât foarte bun, dacă face parte din reţeaua internaţională de hoteluri cu acelaşi nume. Este plasat excelent, în drumul de la aeroport, la 10-15 minute de mers pe jos până în centrul oraşului (Bascarsija). Hotelul a fost construit pentru Jocurile Olimpice de Iarnă din 1984, lucru vizibil din cercurile olimpice sculptate pe clădire şi pictate şi pe farfuriile din restaurant. Serviciile se ridică la standardele internaţionale, eu având o singură problemă în cele şase zile petrecută acolo: nu au vrut să-mi dea paşaportul înapoi până nu le dau o copie după cartea de credit. Deşi nu era a mea ci a şefului, nu am fost de acord, aşa că mi-am luat paşaportul de la recepţie după ce au schimbat turele. Camera a costat 107 euro pe noapte, cu tot cu taxe şi cu mic dejun şi nu au existat costuri suplimentare sau alte probleme, ba chiar în ultima seară mi-au pasat pe sub uşă un formular de evaluare a serviciilor, scris în limba română. Am rămas impresionat, ţinând cont cât de puţini conaţionali de-ai noştri vizitează această ţară. Cu excepţia soldaţilor, bineînţeles, dar ei nu stau la hotel ci în cazărmile UE.

Hotelul Holiday Inn din Sarajevo

Holurile interioare ale hotelului Holiday Inn te fac să te simţi ca pe un vapor de croazieră

La nivelul alimentelor, viaţa pare ieftină în BiH. Pe stradă, la micile fast-food-uri, un hamburger costă inclusiv în centru doar 3 lei, un cheesburger 3,5 lei şi o şaorma 5-6 lei. Nu au la fel de multe restaurante ca în România, dar o pizza – spre exemplu – costă maxim 10 lei. Şi la restaurantul hotelului, unul foarte elegant, cea mai sofisticată  friptură nu „sare” mai mult de 25 de lei. Oricum, localnicii sunt înnebuniţi după două feluri de mâncare, numite de ei tradiţionale şi considerate de mine banale. În primul rând este Burek-ul, o plăcintă de tip merdenea pe care o găseşti la orice colţ de stradă dar şi în restaurante mai elegante. Poate conţine brânză, carne sau ciuperci şi se serveşte cu iaurt sau smântână. Locuitorii din Sarajevo sunt dependenţi de Burek, pe care îl consumă la orice oră, indiferent că e vorba de tineri sau bătrâni. O bucată mare de plăcintă bosniacă costă doar 3 lei şi te saturi instantaneu după ce mănânci doar una. Cealaltă mâncare tradiţională bosniacă, disponibilă la tot pasul, este „celebra cevapcici”, dovada vie că în spaţiul balcanic suntem toţi cam la fel şi că Istambul-ul ne-a influenţat mai mult decât vrem să admitem. De ce spun asta? Pentru că cevapcici este de fapt o lipie umplută cu mititei de care găseşti şi la noi la restaurant la Cocoşatu. În zona centrală din Sarajevo, un cevapcici, care conţine 7-8 mici, se vinde cu 6 lei româneşti. Şi pentru că tot am ajuns la bani, moneda locală se numeşte Marca Convertibilă (KM – Convertible Marc) şi are o valoare fixă faţă de euro: 1 euro =  1.95583 KM. Asta nu înseamnă că şi la cumpărarea de euro şi la cumpărarea de KM va fi acelaşi curs. Nu, pentru că băncile din Sarajevo percep un comision la tranzacţie. Coincidenţă sau nu, mie cel mai mare comision mi l-a perceput Banca Raiffeisen locală, motiv pentru care am schimbat o singură dată la el. Cursul fiind legat pentru totdeauna de euro, localnicii acceptă de multe ori plata în moneda europeană. Au făcut-o şi taximetriştii şi alţi comercianţi. Aşa că nu este nici o problemă că în aeroport nu există casă de schimb valutar, euro-ii merg foarte bine în Bosnia Herţegovina.

Bosniacii sunt atât de înfometaţi după merdeneaua lor numită sofisticat Burek, că au deschis restaurante doar pentru acest produs, chiar în zona “de fiţe”, centrală

Toate fast-food-urile din oraş arată fix ca cel de mai sus

Burek, burek, burek

Chiar şi pe cartea de bucate cu reţete tradiţionale bosniace tronează mândru Burek-ul

Willie irlandezul se plângea în avion, la sosire, de trafic. Comparativ cu Marea Britanie şi Irlanda – spunea el – aici e prăpăd: „dacă nu stai aproape de cel din faţă, rişti să se bage altcineva înainte”. Mă aşteptam să găsesc dezastru pe şosele, ca la noi sau chiar mai rău, dar de fapt, pe lângă Bucureşti, în BiH e foarte bine. Traficul se blochează de puţine ori într-o zi obişnuită. Păi dacă alde Willie şi alţi localnici se plâng de Sarajevo, ar trebui să vină în jungla de la noi. Inspirat de experţii japonezi, care au prezis încă din 1997 că în capitala României se va bloca definitiv traficul, i-am anunţat şi eu pe bosniaci, ca un mic Silviu Brucan, că vor avea mari probleme de transport în viitor. Oricum, faţă de Bucureşti sunt mult mai puţine jeep-uri şi maşini mari care să încurce traficul. Ca nişte oameni normali ce sunt, bosniacii preferă să meargă in oraşe cu maşini de oraş, nu cu monştrii de teren.

Chiar şi în timpul dimineţii, la ore de vârf, pe străzile din Sarajevo se circulă civilizat

Jeep-urile sau alte maşini de neam prost sunt specii rare în Bosnia Herţegovina

Închipuiţi-vă o stradă atât de îngustă în nebunia din Bucureşti, undeva prin centru…

Transportul public nu beneficiază de metrou, dar pare totuşi bine organizat şi pus la punct. Nu am văzut seara, la orele de vârf, mari aglomerări în staţii. Liniile mijloacelor de transport în comun sunt libere, şoferii nesimţiţi nu le blochează ca la noi. Tramvaiele sunt asemănătoare cu cele din .ro – destul de vechi şi uzate, dar funcţionale. Ca orice oraş de munte, Sarajevo luceşte de curăţenie. Nu te sufoci de praf, nu calci pe gunoaie la tot pasul şi poţi să respiri aer curat. Seara se face întuneric rapid şi iluminatul public suferă. Pe multe străzi, chiar şi centrale, se lasă bezna, dar se spune că Sarajevo este unul dintre cele mai sigure oraşe din Europa. Până acum câteva luni patrulau pe stradă soldaţi ai forţelor internaţionale de pace, care vegheau şi la respectarea liniştei publice. Eu oricum m-am plimbat liniştit seara, cu aparatul foto la vedere şi nu am avut nici cea mai mică emoţie. La ce mix etnic s-a format acolo de-a lungul timpului, se explică de ce a fost nevoie de intervenţia forţelor internaţionale. Musulmanii bosniaci, catolicii croaţi şi ortodoxii sârbi au convieţuit în pace în perioada comunistă, între 1945 şi 1990. Populaţia oraşului a atins la un moment dat peste 500.000 de locuitori, scăzând din păcate în 1996, după război, sub 300.000. Acum ar fi – se pare – aproximativ 400.000 de oameni, majoritari devenind bosniacii, adică musulmanii.

Vă pare familiar acest tramvai?

Bulevard principal în Sarajevo (fotografie realizată din Hotelul Holiday Inn)

În Sarajevo am văzut primul print publicitar la o forţă internaţională de pace

Am înţeles, dar nu bag mână în foc, că strada aceasta se numeşte “aleea lunetiştilor”, pentru că armată sârbă stătea în munţi şi trăgea cu puşca cu lunetă în civilii bosniaci care se aventurau pe aici

Rafală de mitralieră pe o clădire din Sarajevo

Alte urme de gloanţe, pe un bloc de locuinţe

Urmele şi ororile războilui

Pe spaţiul verde din fotografia de mai sus a fost sediul armatei fostei Republici Iugoslavia, acuzată de crime de război împotriva locuitorilor din Sarajevo. Acum au curăţat complet terenul şi intenţionează să construiască o universitate.

Înainte de războiul bosniac din perioada 1992-1995, Sarajevo se poziţiona internaţional în primul rând ca un oraş cultural. Acum şi-a pierdut mult din aplomb, dar oamenii de acolo mi-au explicat că se încearcă recucerirea gloriei de altă-dată. Exact când am ajuns eu era în desfăşurare un festival de teatru alternativ (remember nemţoaica blondă din avion) şi urma să înceapă un altul de jazz. Localnicii pretind că în perioada comunistă, în Sarajevo se organiza cel mai mare festival de jazz din Europa. Şi cei de la Deep Purple erau aşteptaţi să concerteze, cu preţuri la bilete mai mici decât în România.

Reclamă foarte ingenioasă la festivalul de jazz

La Deep Purple, biletele costau, în bani româneşti, 50 de lei.

Clădirea guvernului bosniac

M-aş întoarce în Sarajevo măcar pentru dimineţile frumoase de toamnă spre iarnă, cu aer curat, ceaţă densă la primele ore, care se ridică treptat, lăsând să se vadă munţii din jur. Hai că am dat-o în Sadoveanu deja. Dar e o plăcere să te plimbi pe străzile de acolo, cu oameni mai liniştiţi ca la noi, pe care nu i-a cuprins încă agitaţia dementă. Au mai puţine „centre moderne de afaceri”, dar nici nu şi-au urâţit oraşul cu monştrii de sticlă şi oţel ca la Bucureşti.

Cine vrea să afle mai multe despre Sarajevo şi Bosnia Herţegovina sau are nevoie de anumite informaţii mă poate contacta la adresa allen2005 at gmail punct com, poate citi episodul precedent, poate vedea galeria de fotografii de pe Flickr sau aştepta episoadele următoare.